De multe ori am auzit de la diverse persoane cum psihoterapeutul ar fi pentru cei cu probleme la cap. Concepția populară nu face distincția între psiholog, psihoterapeut și psihiatru, dar are dreptate aici? Probleme psihologice sunt și schizofreniile și tulburările de personalitate și nevrozele și ticurile, anxietățile și fobiile. Ce facem, ne mutăm în cabinetul psihologului, îl frecventăm toată viața?
În general, oamenii duc cu ei problemele ușoare. Un tic nervos se poate repara de la sine. O nevroză poate fi o excentricitate. Mai ales că, conform studiilor, tulburările psihologice sunt tolerate mai mult sau mai puțin spre deloc în funcție de cine le manifestă. Lumea te percepe ca fiind nebun, chiar periculos, dacă ești sărac sau cu funcție joasă și ai simptome, iar dacă ești bogat sau ai o funcție importantă, vei fi considerat excentric sau un pic bizar. Un contabil care aranjează toate lucrurile pe birou în ordine perfectă, milimetric, demonstrează calitățile specifice slujbei. Un copil care face la fel e obsesiv compulsiv. Un CEO care face la fel e excentric sau se găsește un învățat în dezvoltarea personală să îi includă obiceiul în ”10 lucrurile pe care le fac milionarii și pe care dacă le faci tu poate devii milionar ca ei”.
Ticurile sunt considerate ca fiind obișnuite în copilărie. Fobiile întotdeauna. Cam toți am avea fobii. Nevrozele par trăsături de caracter, că avem fiecare ”piticii noștri pe creier”.
Simultan, avem de-a face cu semeni de-ai noștri care suferă intense frământări interioare, emoții negative repetitive și chiar forme ușoare de psihoză și care își continuă activitatea de zi cu zi fără probleme (care să fie evidente pentru cei din jur). Oameni care își ascund simptomele ca să nu fie stigmatizați, ca și cum ai avea dureri constante în articulații, dar te-ai duce la serviciu în continuare. Uneori se agravează, alteori nu. Depinde de structura psihică de la baza lor.
Și, atunci, cine merge la cabinet și de ce? Plătim 150 de ron pe 5 ședințe care să ne ajute psihologul să scăpăm de ticuri? Ticuri care pot fi legate de o fobie inconștientă care, odată explorată, se calmează în mare parte și nu mai apar ticuri? Sau pe care le controlăm conștient, pentru ca simptomul să apară altundeva, pentru că fobia rămâne, din cauza reprezentărilor interne investite emoțional care sunt elemente de bază ale conflictului interior neconștientizat nici ei (ca să pun o explicație la limita dintre ce ar înțelege un om din afara domeniului și ce ar înțelege un inițiat)? Păi, poate ticurile sunt, în cazul descris, fructul unei ramuri (fobia, conflictul inconștient de care e legată) care e pe un trunchi care formează alte ramuri, chiar și fără fruct (fără simptome). Atunci pacientul stă mai multe ședințe la terapeut. Câte? Câte ședințe încap în 2 ani cu 2 ședințe pe săptămână?
Pare mult. Sunt multe tipuri de psihoterapie. Unele durează foarte puțin, altele foarte mult. Cum te hotărăști la care să te duci? Păi, pentru persoanele cu grad ridicat de funcționare și introspecție, cele cu durată scurtă, cum ar fi cognitiv-comportamentală, ar fi indicate. Pentru reglarea emoțiilor ar fi utilă programarea neuro-lingvistică sau NLP. Analiza tranzacțională ajută în înțelegerea mecanismelor ascunse ale relațiilor cu cei din jur. Nu am experiență cu celelalte.
Eu sunt psihoterapeut psihanalitic. Psihanaliza ne vine de la Sigmund Freud, după cum știți, și se împarte în mai multe ramuri, dar diferențele principale sunt între cea freudiană și cea jungiană, după Carl Jung, discipolul renegat al lui Freud. În rest, că suntem freudieni, kleiniei sau altceva, e similar, ne axăm pe conflictele inconștiente care cauzează simptome. Aceste conflicte sunt blocate analizei pe care ar face-o oricare pacient prin propria capacitate de introspecție de rezistențe psihice care sunt de mai multe feluri. Gândește-te la negare sau la atribuirea propriilor trăiri altei persoane. ”Nu eu sunt agresiv, tu ești!”. Acestea sunt mai primitive. Există și unele mai sofisticate, cum ar fi raționalizarea. ”Șeful nu m-a dat afară, eu voiam să plec demult și oricum nu îmi plăcea acolo.”. Sună logic, dar nu își dai seama când le faci, sunt ca un punct orb. Nici eu ca psihoterapeut care a trecut prin terapia sa proprie nu le văd pe toate la mine și dacă am probleme merg eu la psihoterapeut.
În articolele următoare vom vorbi despre cum arată experiența de a fi în acest gen de terapie pe care îl practic eu.